Acum, că pleci, am hotărât să iei tu covorul de lacrimi pe care l-am țesut împreună și l-am murdărit cu praful de stele căzute în nopțile când am uitat să iubim. Împacheteaza-l cu grija, mai păstrează încă pașii noștri furișați și grăbiți să se descalțe de timp în pustiul sufletului.

Un covor imprimat de tălpile noastre purtate de atâtea zâmbete. Asemenea unui concurs de fericire. Cine dintre noi zâmbea mai mult. Nu as fi putut spune. Eram atât de prinși, unul de celalalt, încât fericirea eram noi.

Să nu uiți cufărul cu așternuturile noastre albe și moi, scăldate în dimineața îmbrățisărilor noastre și pătate de umbrele care s-au furișat între noi și ne-au cuprins în mrejele întunericului. Lasă-l încuiat, să nu-l mai deschizi, lasă-l să se impregneze de sufletele noastre de levănțică, amestecate cu atâtea parfumuri străine. Și dulapul să-l iei, s-a așternut atâta praf pe el și în noi. Hainele timpului care ne-au compus atâtea măști și chipuri, până ne-am trezit dintr-o dată doi străini, sunt uzate de timp și de ploile noastre neroditoare.

Si totuși, am purtat împreuna hainele inocenței si ale iubirii împărtășite atât de pur. Ne-am dezbrăcat de frigul ce tăia respirații si am lasat loc focului sa poată sălășlui in două inimi ce inca mai băteau de dragul celuilalt. Niste haine nepătate de vocile dure si de neoprit ale indragostitilor orbiți de eternele himere.

Uite și oglinda în care ne-am privit tristețile, până ne-a dispărut conturul feței iar zâmbetul a fugit departe de noi, speriat de două chipuri împietrite și reci. Aici este un tablou cu noi doi, păstrează-l tu, sau, mai bine aruncă-l în noaptea uitării și în ecoul surd, tăios și lucid al șoaptelor din care a dispărut dorul de tine, dorul de mine, dorul de noi. Ar fi bine totuși să păstrezi rama, poate vei reuși să pictezi alt chip al iubirii, alte culori, ca un curcubeu răsărit din ploaia monotonă și grea, care ne-a inundat veranda sufletului.

Dar cat de bine te priveai in oglinda timpurilor si cat de albastru te simțeam atunci cand chipul tau il întâlnea pe al meu in pauzele de respirat. Iar tabloul… E singurul tablou in care m-am lasat pictat de tine. Atunci cand culorile imi spuneau aievea cat de bine te cunosc.

Și vaza, să nu uiți vaza în care îți puneai florile de mătase pe care ți le culegeam din grădina pletelor tale si le așterneam la picioarele noastre înghețate de frigul tăios al deșertului nostru. Ia și biblioteca cu cărțile gândurilor noastre însiruite ca niște soldați alineati înainte de execuție. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu cărțile pe care voiam să le scriem împreună, unele au rămas fără coperți, altele au pagini lipsă sau mâzgălite de creioane tocite si gândurile mult prea aspre.

Si stiu ca nu voi mai gasi o alta carte in care sa-ti savurez atât de dulce chipul. M-as rătăci prin biblioteci necunoscute sufletului si tot nu as putea sa te gasesc. O singura carte pe care am semnat iubirea. Aceea o port in suflet.

Și ceștile de cafea, și cana din care beam vinul fiert din ,, iarna vrajbei noastre’’, doamne, câte promisiuni și amăgiri am sorbit amândoi din porțelanul lor rece și fin… Împachetează-le cu grijă, pune-le cu capul în jos și învelește-le în ștergarele cu care ne-am acoperit mâinile răcite de dor și pune deasupra lor pătura cu care ne acopeream unul pe altul în nopțile în care nu mai eram. Iar acum, că pleci, lasă-mi doar inima, bătăile ei de copil grăbit în iubire mă vor trezi din nou la viată.

Erau cele mai frumoase cești ce reflectau dorinta. Cand ochii tai si-ai mei se oglindeau in ele, in diminețile pe care le-am numit: cafea! Știam ca o cafea băută in doi nu are nevoie nici de lapte si nici de miere. Era suficient sa presar din tine si sa le bem pana uitam de noi.

Doamne, dar ce văd aici, nu-mi mai recunosc inima, aici au rămas doar două bucăți de inimă frântă.
Ce ne spunem cand nu ne mai iubim? Cred ca nimic.

Pentru ca ne-am spus totul atunci cand ne-am iubit atât de tare! 🙂

Citeste mai multe pe:

https://www.facebook.com/alexandruchermeleu