Anghinarea este o plantã ierboasã de origine mediteraneanã, la noi cultivându-se mai ales în regiunile din sudul ţãrii. În primul an se dezvoltã frunze lungi de pânã la 1 m şi late de 30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasã, cu peri deşi.

Fiind sensibilã la temperaturi scãzute, pe timpul iernii trebuie protejatã de frig prin acoperire cu frunze sau paie. În al doilea an, dintre tulpinile înalte apar şi flori mari de culoare violacee şi formã globuloasã.

În scop terapeutic se utilizează frunzele de anghinare, care au gust amar şi se recolteazã de 3-4 ori pe an, dupã maturizare, încã din primul an, în lunile iunie-septembrie.

Sursă importantă de calciu, fier, magneziu şi carbohidraţi, anghinarea se dovedeşte excelentă în tratarea afecţiunilor digestive. Însă, cea mai importantă calitate a sa este aceea că îmbunătăţeşte funcţiile ficatului, pe care îl scapă de toxine. De altfel, specialiştii au arătat de curând că anghinarea poate înlocui cu succes tratamentul pentru stabilizarea nivelului colesterolului.

Un procedeu de ajutorare a ficatului să funcţioneze corect este folosirea ceaiului de anghinare după mesele mai îmbelşugate. Se face o infuzie prin punerea unei linguriţe cu plantă peste o cană cu apă clocotită, ce se lasă la infuzat zece minute. Se bea în înghiţituri mici şi, dacă este posibil, se stă pe partea dreaptă.

Ceaiul de anghinare, băut regulat, are rezultate bune şi în bolile tubului digestiv: constipaţie, vărsături, enterite, colite.