Egiptenii credeau că viața după moarte este posibilă, dar numai dacă trupul era conservat într-o formă pe care spiritele – ba, personalitatea, și ka, forța vieții – o puteau recunoaște, pentru a se reunifica și accede la viața de apoi.

O mumie este un cadavru ale cărui piele și organe au fost conservate intenționat sau accidental prin expunerea la produse chimice, îngheț, umiditate foarte ridicată sau lipsă de aer, atunci când cadavrul este scufundat într-o mlaștină. Cea mai veche mumie (naturală) descoperită până acum este un cap uman cu o vechime de 6000 de ani, găsit în 1936.

Practica a fost întâlnită în cadrul mai multor societăţi antice, însă ea a căpătat o altă conotaţie în Egipt.

[insert_php]
include ‘reclame.html’;
[/insert_php]

Egiptenii antici considerau că viaţa după moarte este posibilă, însă numai dacă defunctul este conservat în aşa fel încât spiritele sale ,,ba” (al personalităţii) şi ,,ka” (al forţei vieţii) pot fi recunoscute de oricine. Astfel, cadavrul reprezenta, de fapt, o punte între spiritele celui decedat şi ofrandele aduse de cei aflaţi în viaţă.

Mumificarea artificială era realizată tocmai pentru a răspunde acestei cerinţe. Această manifestare religioasă s-a întâlnit numai la vechii egipteni, deşi, de-a lungul istoriei, au existat şi alte societăţi în cadrul cărora s-a practicat conservarea cadavrelor, pentru ca cei defuncţi să poată accede la viaţa de apoi.

În cazul egiptenilor, principalul aspect al mumificării consta în menţinerea, pe cât posibil, în stare nealterată a inimii. Motivul era cât se poate de simplu: numai acest organ le putea dovedi zeilor faptul că cel decedat a fost, de-a lungul vieţii, un om bun sau rău.