Ne iubim pe intuneric

De cate ori nu ai stins lumina in suflet si te-ai lasat pe ultimul loc doar pentru a fi mai bine? Te-ai aruncat într-un colț uitat de camera. Praful de pe inima ai uitat sa il mai ștergi. Te-ai înecat cu el si cu promisiunile presărate in avalul Nopților in care celălalt iti întorcea spatele, spunând ca nu mai poate adormi cu tine in brațe.

S-au spart becurile minții si s-au aprins altele. Într-un alt loc. Ferit de șoapte ce iti spun sa mai rămâi. Acum, va iubiți pe întuneric. Precum doi pudici ce se ating cu mainile printre hainele prea groase. Groase au ajuns si vorbele celuilalt atunci cand gura lui nu te mai săruta nici macar pe jumatate. Cu buzele sifonate si crăpate de vântul care adie acum pe la urechile închise. Nu mai poti crede nimic din ceea ce auzi. Asa cum nici celălalt nu te mai aude. A încetat si sa te mai vadă. De simtit, nici atât.

Sunteți orbii perfecți ce bâjbâie atent prin bezna ființei. Va căutați cu dor, pipăind siluete dezorientate. Va împiedicați de cioturi de amintiri aruncate in casa in care v-ati acoperit sufletele, zi de zi. Acum, nu au rămas decat frânturi de gand stoarse si măcinate in blenderul timpului petrecut in doi. Două boabe de cafea ce si-au pierdut aroma printre anii care s-au scurs cu nesimțire, in pozele voastre. Un tablou din care v-ati șters amândoi. L-ati mâzgălit cu pete cenușii si v-ati pictat separat. Fiecare cu rama lui de viața.

Va iubiți pe întuneric! Si totuși, va este dor de lumina din ochii celuilalt.
De și i-ar deschide, iubirea ar clipi din nou…