Te-ai ales cu praf. Nici macar un praf al rațiunii. Un praf ce ți-a însângerat ochii.

Era atât de frumoasă. Însă nu puteai să faci doi pași înspre zâmbetul ei. Ți-ar fi căzut onoarea pe asfalt. Ar fi făcut atât de mult zgomot, încât gândurile tale ar fi fost auzite și de cei de la masa vecină. La fel ai pierdut-o și pe cea de dinainte. Îți spuneai ca e mult mai cool să fii tu sunat de ea. Al naibii dacă ai fi pus mana pe telefon. Ți-ar fi căzut un deget ce acoperea o rană deja rostită.

Și pe cea de dinainte. La fiecare ceartă trebuia sa îți arăți colții și sa lași urme adânci în inimă. În inima ei. Asemenea unor gheare ascuțite de minte și de un Ego fioros. Tu erai un prădător. Ea, o felină. Singurul lucru prădat a fost momentul în care ai ales sa ai dreptate în loc sa alegi sa fii fericit. Pentru ca atunci când o ascultai, nu încercai sa o înțelegi. Încercai sa te înțelegi pe tine.

Nu-i asa ca e mișto orgoliul? Atunci când oamenii se evapora în preajma lui. Atunci cand clipe înghețate se transformă în nisip purtat de vânt. Când inima celuilalt încetează sa mai bata în același ritm împărtășit.

Nu-i asa ca e mișto orgoliul? Atunci când nu poti lăsa de la tine, pierzând din celălalt. Când ultimul cuvânt trebuie neapărat sa il ai tu. S-ar putea sa fie și ultimul gând.

Când un simplu „Imi pare rau” ar putea sa fie mult mai important decât un răspicat „Ți-am spus eu”.
Orgoliul e o ciumă. O boală ce se lipește de celulele ființei asemenea unui cancer blestemat al Ego-ului. El nu a deschis niciodată uși. Dimpotrivă, le-a închis. Chiar le-a trântit. Lăsând un zgomot lung și surd pe chipul împietrit al celorlalți.

În fundul gol nu te-a lăsat. Însă în sufletul gol, cu siguranță.

Citeste mai multe pe:

https://www.facebook.com/alexandruchermeleu