Am visat cu tine…

am-visat-cu-tine

Azi-noapte, am visat cu tine…

Se făcea că eram pe o plajă pustie și ascultam vuietul și cântecul mării în orchestra valurilor dirijate din adâncuri, sau poate din înălțimi care-mi atingeau ușor tâmpla. Nisipul încins se acoperise de umezeala rece a nopții și vântul imi aducea în zbor firele-i aurii și fine, amestecate cu stropi din valurile care mureau la buza mării.

Nu vedeam mai nimic, întunericul mării mă cuprindea cu miros de noapte sărată, de îmbrățisări calde, pierdute în valul care se întoarce în larg. Simfonia mării îmi pătrundea în nări și îmi gâdila auzul, stropii de apă mă spălau de mine și de timp, de dor și de noapte, de dureri duse de vapoare de speranțe naufragiate în volbura vremii. Apoi, încet, aproape imperceptibil, marea a început să prindă culoare spre orizont. Dâre de lumină albă, misterioasă se nășteau din apă, timide la început, îndrăznețe și din ce în ce mai colorate într-un dans roșu-auriu în care marea se lăsa îmbrățișată de cer. Am început să zăresc firele de nisip răscolite de clapele valurilor care se spărgeau ușor de mal și de mine.

Era un joc amețitor al luminii îndrăgostite care devenea din ce în ce mai albastră, argintiu de albastră. Limbile de foc ale orizontului se înălțau în culori tot mai aprinse, iar apa devenea ea-însăși purpură arzândă a cerului. Atunci stropii de lumină ți-au conturat chipul deasupra mării și te-am văzut cum pluteai ireal de frumoasă peste valurile care mi te aduceau tot mai aproape. Părul tău desfăcut avea toate culorile lumii, iar ochii tăi de stele care se pregătesc de culcare mă invitau să plutesc cu tine pe ape, dincolo de mine, dincolo de gravitație și chiar dincolo de cer.

Se făcea că mă ridicai ușor deasupra valurilor, mă țineai de mână când pășeam peste aerul de sub tălpile noastre. Nu te-am întrebat cine ești pentru că știam deja, te cunoșteam de dinainte de a mă naște. Păreai ireală, ca Fata Morgana născută din deșertul sufletului călătorului ostenit, care a încetat să mai caute iubirea, și totuși atât de reală, de parcă eram împreună de la începutul timpului.

Nu știu când un val de lumină m-a izbit în față și s-a spart de alveolele sufletului, chiar nu mai știu…

Când am deschis ochii, eram singur, pe aceeași plajă pustie. Valurile îmi șopteau însă că tu ești cu mine, chiar dacă nu te pot vedea, și într-o zi, când marea și dansul de foc al soarelui vor dori, mi te vor aduce la țărmul sufletului meu însetat de tine. Știam de acum că visul meu se va adeveri, că tu te vei naște din el, din pulberea stelelor, din lumina răsăritului și vei prinde contur din însăși valul înspumat al mării. Nu mai eram supărat pe valuri că sunt singur, nu mă mai supăra lumina dimineții care mă trezise, știam că într-o zi vei rămâne la țărmul iubirii.

M-am ridicat încet din nisipul auriu, te-am luat în gând de mână, te-am lăsat în apă să mă aștepți în același loc, când gândul și cuvântul meu te vor naște din nou…

„Tu erai frumoasă ca umbra unui gând /Între ape, numai tu erai pământ”.

(Ea era frumoasă, ca umbra unei idei , asa cum divin spunea, Nichita Stănescu)

FOTO: Pinterest

Citeste mai multe pe:

https://www.facebook.com/alexandruchermeleu

Post Author: Alexandru Chermeleu

Alexandru Chermeleu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *