Ai fost disponibilizat. Un cuvânt foarte cunoscut în zilele noastre, aș spune chiar o realitate din ce în ce mai banală, pentru că e criză. Criză pe piața muncii, criză financiară, crize interminabile de nervi, criză în viața de cuplu, criză existențială și tot așa. Orice criză este însă un semnal de alarmă dar și un prilej al reașezărilor, al oportunităților, o invitație la reflecție și la (re)construcție. Un sfârșit sau un nou început? Un dezastru sau o renaștere?
Ce înseamnă, de fapt, mai pe românește, cuvântul disponibilizat? Disponibil să mergi la bibliotecă ? Disponibil să stai de vorbă cu tine mai mult, să te plimbi pe aleea deșărtăciunii? Disponibil să intri în altă relație ? Disponibil să-ți cauți un nou job ? Disponibil să înveți o nouă meserie? Disponibil să-ți vezi viața și relațiile cu cei din jur, disponibil să înțelegi dacă iubești, dacă ești iubit? Nimic din toate astea nu-ți vin în cap la început, primul sens al cuvântului este cel care îți sună în minte ca o pedeapsă : ai fost dat afară! Afară unde? În lumea largă sau într-un cerc din care nu știi cum să ieși, până ajungi să-ți iei lumea în cap? Sună greu, tăios, umilitor, batjocoritor.
Nu-i nimic, îți spui la început, viața merge înainte, nu mă înghițea șeful, nici mie nu-mi plăcea ce făceam acolo, voi găsi eu altceva. Cauți, încerci, rogi pe cineva „să pună o vorbă bună”, aștepți, între timp faci datorii și nici nu mai aștepți, pentru că începi tu-însuți să te consideri un „dat afară” din ceea ce ai visat, din ceea ce ai crezut că va fi viața ta.
Mai mult, continui să te dai tu afară de peste tot: din cercul de prieteni care s-au realizat, care își câștigă cinstit existența, te dai sau ești dat afară din tihna concediilor pe care nu le mai meriți, până la urmă ești dat afară și din bucătăria unde învățasei așa de bine să faci mâncare, să speli vasele și gresia din hol. Și într-o zi, îți dai seama că pachetul de țigări care ți se arunca zilnic pentru toate astea nu îți mai ajunge. Ți-au ajuns însă până peste cap reproșurile și pedepsele, de parcă nu era de ajuns pedeapsa de a fi fost disponibilizat. Te-ai obișnuit în fiecare zi să auzi că nu ești bun de nimic, ba chiar că ești un om de nimic, nici om nu mai ești pentru cea care credeai că este „femeia vieții tale” încât nici nu mai aștepți, nici nu îți mai dorești nimic. Te-ai obișnuit atât de mult cu statutul de „dat afară”, încât nu mai recunoști nici glasul, nici chipul femeii de lângă tine, ceea ce nu poți să înțelegi dintr-o dată este doar dacă ai fost vreodată înăuntru, dacă nu cumva ați fost mereu „afară”? Este momentul în care devii din disponibilizat indisponibil, momentul în care îți dai seama că iubirea „nu mai lucrează” nici ea, sau poate că „n-a lucrat” niciodată.
Iar când iubirea intră în șomaj, e cazul să rămână acolo, disponibilizată de însăși indisponibilitatea ei. 🙂
Citeste mai multe pe:
https://www.facebook.com/alexandruchermeleu
