Marc Alain Descamps, creatorul psihologiei transpersonale, a identificat cinci forme patologice ale iubirii: iubirea devoratoare, distructivă, iubirea sado-mazochistă, iubirea-închisoare, iubirea oedipiană și iubirea egoistă. Desigur, sunt forme extreme, rare în viața de toate zilele. Umbre ale acestor fațete ale iubirii se pot regăsi în numeroase relații și pot fi reduse la una singură: iubirea egoistă. Iubirea egoistă este o iubire posesivă, interesată, care are la bază iubirea de sine, în forma ei narcisistă. În mitologia greacă, dorind să își îmbrățișeze propria reflexie în apa, Narcis cade în apă și se îneacă. Nimfele au venit să îl plângă și l-au transformat într-o floare galbenă, care să le aminteasca mereu de iubitul lor. Astfel au apărut Narcisele, flori galbene, care își tin capul în jos, asemenea lui Narcis care se oglindea în apă.
Tânărul și frumosul Narcis – de care erau îndrăgostite atâtea nimfe – își vede chipul în oglinda unui lac și se îndrăgostește de el însuși, fără să mai poată iubi pe altcineva. Este un mecanism patologic care, din păcate, stă la baza multor relații. Ne îndrăgostim adesea nu de omul de lângă noi, cu toate bunele și relele lui, ci de imaginea pe care ne-am creat-o despre noi înșine, pornind de la proiecția felului în care ne vede celălalt, printr-un proces de idealizare. Iubirea-însăși este un proces de idealizare a noastră, a persoanei de lângă noi, iar când imaginea ideală despre noi înșine nu reușește să ne transforme, să ne ridice spre acel ideal, vălurile autoiluzionării încep să se destrame. În acest punct apare marea provocare: de cine ne-am îndrăgostit? – de cel de lângă noi sau de noi înșine oglindiți în apa deja tulbure din ochii celuilalt? De felul în care vom ști să răspundem la această întrebare va depinde viitorul relației și maturizarea iubirii. Vom învăța să-l iubim pe celălalt, să începem să dăruim iubire, sau vom rămâne la forma de iubire de sine care nu se mai reflectă în felul în care ne vede celălalt și, mai ales, nu mai corespunde propriei imagini despre noi înșine.
Narcis a murit deoarece nu a vrut să dăruiască. Din același motiv pot să moară iubirile noastre ,,necoapte”, neîncălzite de căldura și lumina înțelegerii mature a iubirii. Narcis nu era un tânăr rău, mitologia nu ne povestește alte fapte despre el, decât că era iubit de toate nimfele și că el –însuși s-a îndrăgostit de chipul său. Mitul lui Narcis mai este cunoscut în literatură ca mitul copilului universal. Ca orice copil, Narcis credea că i se cuvine totul, așa se întâmplă în viață de multe ori, când cei doi protagoniști rămân la stadiul contemplării și al iubirii egoiste, a incapacității de a dărui. Este doar o formă și o etapă înspre alfabetul iubirii. După iubirea de sine, copilul Narcis, care există în fiecare din noi, trebuie să învețe să dăruiască, unii vor învăța, alții vor rămâne cu ochii ațintiți într-o oglindă în care nu se mai regăsesc. Așa se nasc comportamente nevrotice, egoiste, având la bază rămânerea în stadiul iubirii de sine, o formă patologică a incapacității sau a refuzului prin comoditate de a ne maturiza.
Primăvara înfloresc narcisele, flori delicate, albe sau galbene, încălzite de razele soarelui-copil. Cu timpul, vom învăța nu numai să ne admirăm în frumusețea narciselor, ca reflecție a iubirii de sine, ci și să dăruim, poate, odată cu narcisele iubirii, sufletul nostru de copil însetat de iubire, o altă versiune, îmbunătățită, a lui Narcis.
Atunci cand vom învața cum sa ne uitam in oglinda sufletului, il vom vedea si pe celălalt si nu doar pe noi! 🙂
Citeste mai multe pe:
https://www.facebook.com/alexandruchermeleu
